May. 20, 2020

Poveste metaforică pentru prevenirea stărilor depresive.

 

ZIDUL DIN CENUȘĂ

 de Geta Mocanu-Apostu

 Odată, acum 8 ani, s-a născut un băiat cu păr bălai și ochi albaștri pe nume Petrișor.

A fost primit cu bucurie de toți ai casei. La început, totul era frumos iar ei erau ocrotitori și pașnici. Până într-o zi când a crescut destul de mare încât să priceapă ce se întâmpla în jurul lui, când şi-a dat seama că era prizonierul războiului din propriul său cămin.

Trăia  într-o lume plină de pericole și amenințări. Oameni plini de ură se răsteau unii la alții iar lacrimile izbucneau la tot pasul. Uneori, trebuia să se ferească din calea obiectelor transformate în arme de către cei pe care îi iubea cel mai mult pe lume.

            Băiatul nu se putea apăra deoarece era mult prea mic pentru a şti cum să o facă şi nici nu simţea nevoia să rănească oameni. Dar nu avea încotro. Trăia în plin conflict şi trebuia să facă ceva, altfel ar fi putut fi lovit, rănit sau chiar ucis. Ori de câte ori cei din jurul lui se certau, se refugia lângă sobă unde era cald și unde își imagina că își poate construi din cenușă un loc în care să se simtă în siguranță.  Aşa că, a început să înalţe ziduri de apărare în jurul lui, prin care era greu să pătrunzi cu privirea, sperând că acolo, în acea ascunzătoare, nimeni nu îl va observa. Mai mult, de câte ori auzea zgomote amenințătoare, se retrăgea în locul cel mai intunecat, doar aşa reușind să scape din calea răutăţilor care îl ameninţau. Zidul înălțat era fără ferestre sau vreo ușă iar deasupra avea un acoperiș gros, închis la culoare. Când totul fu gata, obişnuia să stea ascuns acolo şi să nu facă nici un zgomot, doar aşa simţindu-se în siguranţă.

Din cauza întunericului, cu greu îşi putea da seama de trecerea timpului. Se simţea foarte singur. Războiul era prea înfricoşător pentru ca el să aibă curajul de a schimba ceva. Nu ştia ce să facă. Poate că așa trebuia să i se întâmple. Poate că el era de vină pentru toate astea. Încet, încet, dincolo de zidul de cenușă, se simțea în siguranță în lumea lui, singur și trist, foarte, foarte trist…

Într-o zi, o veveriţă mică  începu să sape un tunel, făcându-și loc prin pereţii cenușii, până la Petrișor. Ajunsă dincolo de zid, se tot învârtea pe ici pe colo, explorând. Băiatul deveni interesat de micul animal şi îl întrebă timid:

- Cum de ai pătruns aici? Credeam că nimeni nu poate trece dincolo de pereţii ăștia puternici, fără ferestre sau uşi.

- Nu fi prostuţ, spuse veveriţa. Întotdeauna există o cale spre interior, aşa cum întotdeauna există o cale spre exterior. Tocmai când crezi că ai construit nişte ziduri foarte solide, îți dai seama că, de fapt, nu sunt tocmai de nestrăbătut! Nu te simţi un pic singur aici? E mult prea întuneric şi urât. Mi se pare mult prea trist....

- Da, e destul de rău aici ....  recunoscu băieţelul. Dar nu ştiu ce altceva aş putea face pentru că sunt prins la mijloc, într-un adevărat război şi nu am unde să mă duc! Trebuie să rămân aici unde mă simt în siguranță! Mi-e frică să plec. Oriunde aș merge ar fi la fel iar eu voi fi la fel de trist. Am obosit să mai încerc. De fapt, nici nu-mi mai pasă. 

- DESIGUR că există un loc în care poţi merge! a exclamat veveriţa. Nu peste tot sunt războaie. Aici eşti prins doar într-o luptă. Dacă am putea ieşi de aici, ai putea ajunge într-un loc unde nu sunt războaie ... Ar fi minunat să locuieşti altundeva! Ai putea învăţa să înoţi, ai putea face sport şi ai face toate acele lucruri distractive pe care le fac copiii.

- Degeaba! Nu merit altceva! Nu sunt bun de nimic! De aceea ceilalți se poartă așa cu mine.

- Petrișor, îmi dau seama cât de neplăcut și dureros poate fi însă gândește-te, tu ai făcut tot ce ți-a stat în putință să schimbi lucrurile însă oamenii mari au modul lor de a se exprima în fapte sau cuvinte. Este în regulă să te simți singur sau să fii trist atunci când ceilalți, în lupta lor, nu își găsesc timp și pentru tine.

- Mă gândesc ca s-ar putea să ai dreptate. Când eram foarte mic și ei nu se certau, era așa de bine! Îmi zâmbeau și mă făceau să mă simt iubit și fericit! Mi-ar plăcea să mă simt la fel și azi dar îmi dau seama că le este greu să înceteze.

 Într-un târziu, după ce băiatul a ajuns la concluzia asta, el şi veveriţa s-au așezat şi împreună, au început să se gândească la o modalitate de a-l elibera pe copil şi de a-l duce departe de acele locuri care îl răneau. Au analizat mai multe planuri diferite. Mai întâi au luat în calcul construirea unui tunel lung, care să îi scoată de acolo. Dar părea un volum de muncă îngrozitor de mare şi le era teamă de posibilitatea vreunei surpări. Apoi s-au gândit să răzbată cumva până afară, după care să o rupă la fugă cât de tare ar fi putut, având la ei doar speranţa că nu i-ar fi lovit nimic și nimeni. Dar nici acea idee nu părea una prea bună. 

La un moment dat, veveriţa l-a întrebat pe Petrișor:

- Ştiai că oamenii ţin un steag alb ridicat atunci când vor să facă pace? În tot acel timp luptele sunt oprite, deoarece este vorba de un semn internaţional pentru încetarea temporară a conflictului. Se ştie că cei care ţin ridicat acel steag alb nu sunt deloc periculoşi şi nu intenţionează să-i rănească pe ceilalți. Atunci, poţi trece prin zone de conflict fără să fii rănit în vreun fel!

Tinzând să dea crezare veveriței, băieţelul căută o bucată de material alb pe care îl anină în vârful unui băţ lung. Aşeză veveriţa în buzunar şi, temător, ieşi în afara zonei lui de siguranţă. începând să fluture steagul cel alb şi păşind șovăitor, apoi din ce în ce mai repede și mai sigur. Micul animal îl ghidă pe calea cea mai scurtă, pentru a ieși cât mai curând din acea zonă de conflict. Cei care se luptau îl zăriră şi încercară să îl atragă fiecare de partea lui, dar băiatul nu dori să se implice în jocul lor.  Refuză să le devină complice, un războinic înverşunat care să se avânte în iureşul fiecărei lupte. Era prea obosit şi sătul de atâta luptă și de ură. Se săturase şi de acele ziduri care îl ţinuseră în siguranţă dar prizonier, singur şi trist.

Băiatul continuă să meargă înainte, până când ajunse într-un loc în care nu erau deloc războaie. Nu erau nici lovituri, nici vorbe urâte şi nici lupte crâncene. În acel loc întâlni oameni care se arătară foarte bucuroşi să-i poarte de grijă, să îi dezvăluie ce însemna de fapt veselia, învăţătura şi iubirea.

            Băiatul învăță multe lucruri folositoare, atât despre sine, cât şi despre noua lume în care intrase. Dar cea mai importantă învăţătură pe care acei prieteni noi i-au oferit¬o a fost cum să se ţină departe de războaie, pentru a nu mai fi nevoit să construiască ziduri de protecţie în jurul său.

Află că era în regulă să fie supărat, chiar trist însă asta nu însemna că este lipsit de valoare sau că lumea îl va privi diferit din acest motiv. Mail mult decât atât, ori de câte ori vedea un copil trist, îl lua de mână zâmbindu-i și încercând să îi arate că în lume există și bunătate, bucurie și prietenie adevărată.

De atunci încolo, băiatul a acumulat tot mai multe cunoştinţe despre încrederea în sine, despre dragostea de sine şi despre ce înseamnă de fapt înţelegerea dintre oameni. Iar lumea a devenit pentru el un loc care l-a ajutat să uite amintirea războaielor demult apuse.

Era cea mai bună lume cu putinţă!

Adaptare după Băiatul din perete – autor Nancy Davis, Phd,

Povești terapeutice, partea a II-a, editura Midoprint, Cluj-Napoca, 2011